Jurnalul unui oarecare (11)

Tocmai azvârlisem câteva grăunțe la orătăniile din ogradă când m-a lovit ideea. Fix ca un ”colpo di fulmine”, cum zic italienii. Priveam cum printre bietele mele găini se strecuraseră păsările cerului, mai harnice decât bietele mele donatoare de ouă, știind că va trebuii să mai azvârl o mână de grăunțe, pentru că altfel acestea vor rămâne nemâncate. Așa mi-am amintit de cei care au ieșit pe străzi dorind Adevărata Schimbare, asemeni găinilor mele care, dintr-un necunoscut motiv lăsau păsările cerului să mănânce. Nici măcar nu am îndrăznit să le zgornesc, dar poate că ei vor avea acest curaj.

Nu știu de ce, dar am presimțirea că totul se va stinge în curând și că strigătele lor se vor transforma în firave șoapte. Pentru mine acești oameni, care au ieșit în stradă sunt niște zei, însă mă tem că ei au încercat să zboare înainte de a le crește aripile. Știu, entuziasmul și setea de dreptate i-au așezat în linia întâi, aidoma soldaților care mor înainte de a simții cu adevărat mirosul țărânei de dincolo de linia frontului. Știu, hrana sufletelor lor au fost lacrimile familiilor îndoliate, ca și cum nu ei au fost cei care au strigat, ci cei care au plecat în fatidica noapte.

Dar oare Adevărata Schimbare o să vină? Oare copii și nepoții mei vor reuși să privească altfel lina frântă a orizontului?

Nu știm să ne plângem morții

După tot ceea ce s-a întâmplat…O, Doamne Dumnezeule, am plâns ca și cum ar fi fost frații, copii sau părinții mei acolo! Într-un anume fel chiar sunt. Puteam fi oricare dintre noi acolo. Dar să azvârli atâtea ipoteze puerile, născute din molozul unei minți închistate, mi-se pare de-a dreptul neverosimil. În loc să-și plângă morții unii trăncănesc din zori până în seară pe la teeviziuni, oferind soluții care de fapt sunt doar avionașe de hârtie înălțate într-o devastatoare tornadă. Trăncănitorii ne oferă cu o amplă generozitate soluții, arătând cu degetul lor bont spre tot soiul de țapi ispașitori. Biserica, exact când lumea avea mai mare nevoie de ea, s-a dovedit a fi doar un manechin impăiat așezat într-o vitrină frumos ferchezuită. Bun, după trăncăneala aceasta, se va schimba ceva concret? Eu cred că nu prea. Șmecherii cu buzunarele doldora vor face tot ce vor ei, in vreme ce nea Gheorghe care nu are autorizație să vândă o legătură de ceapă în piață, va fi amendat și i-se va confisca marfa.

În calitate e plătitor de tae și impozite, care de la o zi la alta devin veritabile biruri, vreau să știu și eu care este strategia instituțiilor statului român pentru ca astfel de tragedii să nu se mai întâmple. Tablagii din Ministerul de Interne să mai lase pânda nevoiașilor și să mai bată pe la porțile impozante ale cocalarilor. Gușații din Parlament să conștientizeze odată pentru totdeauna că ei sunt reprezentanții norodului și nu invers,

Instituțiile statului român sunt doar niște hălpăitoare de bani, oamnei inutili care înghit cu nemiluita bani. Vă mai amintiți de tragedia avionului prăbușit în munți, când autoritațile statului nu au putut da coordonate exacte pentru găsirea victimelor? Vă mai aminiți de copilul devorat de un câine maidanez? Vă amintiți de cei care au murit înecați pentru că niște idioți au venit cu o barcă pneumatică fără a avea cu ce să o umfle? Și tragediile ar putea fi înșiruite, din păcate, la nesfârșit.

Oare națiunea , în întregul ei ansamblu, se va trezii vreodată la realitate? De ce ne tot complacem in voma lui ”lasă mă că merge așa”?

Să ne plângem morții și să îi vindecăm pe cei care au reușit să scape, vă rog frumos! Nu este nevoie de trăncăneală și de soluții concrete. Bun. îi pedepsim pe cei care au greșit. Dar după aceea. ce facem? Mergem după același șablon, alegând să purtăm in continuare ochelarii unui miop șchiop?

România, trezește-te, poate că aceasta este ultima ta șansă!

Jurnalul unui oarecare (10)

Ți-am spus, iubito, că ador poezia gurii tale? Nicio altă rimă nu mi se pare mai revigorantă decât blânda înșiruire a cuvintelor tale, nicio lumină nu mi se pare mai cotropitoare decât cea revărsată de ademenitoarea ta privire.

Ți-am spus vreodată iubito, că atunci când adormi îmi lipesc trupul de al tău pentru a-ți asculta bătăile inimii? În acele clipe sunt zeu și muritor deopotrivă, vărsându-mi întreaga disponibilitate în dansul acelor șoapte, lăsându-mă cuprins de dulcea disperare a contopirii.

Ți-am spus vreodată, iubito, că eu numai sunt eu, că într-un anuit fel am devenit tu? Văd cu ochii tăi, cuget cu gândurile tale, mă gudur cu geometria gesturilor tale. Nici măcar nu știu momentul exact când am hotărât să închid Portița de Scăpare. Pur și simplu am închis-o, lăsând în urmă totul, încercând să zămislesc trăiri și amintiri alături de tine.

Trăiesc o metamorfoză care nu mă înspăimântă, o contopire în cotropire prin vuietul dorințelor nostre, împletind Raiul și Infernul într-un joc de umbre și lumini, unde imposibilul devine posibil, iar cuvintele sunt de prisos.

Aș vrea să le spun tuturor că iubesc  cu adevărat, să-i prozelesc pe necunoscuții întâlniți pe stradă la carnagiul acestui virus îmbietor, povestindu-le despre faptul că în iubire ”ștreangul dependenței” este defapt o mătăsoasă mângâiere. Aș vrea să le dau măcar o parte din tremurul adolescentin al regăsirii, o fărâmă din beatitudinea lucrurilor mărunte plămădite în doi. Cât de sublim este să construiești castele de nisip în doi, ascultând șuierul valurilor ce sărută umbrele tentațiilor!

Noi doi nu avem nevoie de aripi sau de vise pogorâte din galaxii îndepărtate. De ce să zburăm spre nicăieri când colțul nostru de rai este aclo unde suntem noi? De ce să cerșim vise, când unul altuia ne suntem vis?

Ți-am spus vreodată, iubito că…

Jurnalul unui oarecare (9)

Întotdeauna în an electoral te vor transforma într-un soi de zeu, iar tu, amanetat deja cu prețul unor firimituri, te vei gudura precum o mâță scâlciată aflată în căutare de stăpân milostiv. Probabil că îți vor umple sacoșa cu niscaiva pungulițe și sufletul cu promisiuni frumos poleite, iar tu le vei surâde, într-un amestec de aroganță și gânduri nesăbuite. Aceea este Clipa ta, momentul în care pășești pe Marea Scenă, când, în sfârșit, simți adevăratul sens al cuvântului ”cetățean”. Simți cum buclucașa ștampilă poate deveni o armă redutabilă. Poate că, în nemărginita ta naivitate, deja îți imaginezi că poți schimba cursul istoriei. Un petec de hârtie care poate schimba destine! Câteva secunde între pereții subțiri ai unei oarecare cabine de vot, un soi de ”clipe ancestrale” de care pomenește Stefan Zweig. Și apoi?

Apoi, nimic. Doar liniște și uși închise. Degeaba te gândești cum a străbătut bietul moș Ioan Roată drumul pe jos până la neîndurătorii stăpâni, zadarnic îți cauți răspunsul, ai redevenit unul din plebe, asta până la următorul an electoral, când, mai mult decât sigur, te vei gudura din nou. Ce rost are o existență oarecare fără biciul stăpânului, nu-i așa?

Ne rămâne privilegiul smiorcăielilor, acele frustrări eliberate în manifeste efemere. Știți de ce? Pentru că o furnică nu a răsturnat niciodată un elefant, doar la gâdilat puțin, în schimb câteva mii de furnici… Dar unde să găsești câteva mii de furnici?

Cum dracu mă, ăia care l-au votat pe Iliescu acum azvârle piatra? Cum mă, ăia de aplaudau când minerii măcelăreau studenții, acum ne servesc lecții de moralitate? Unde sunt mă, muncitoarele alea care tremurau orgiastic când se uitau la poza lui nea Petrică Roman? Unde sunt aplaudacii îmbiați de mirosul ”trandafirilor roșii” și amestecul de libertate cu iz de moscovism? Cei care pupau dosuri la Kremlin acum au ales dosurile de la Casa Albă și Reichstag.Strigătul plebei nu se aude din spatele zidurilor de nesimțire.

Jurnalul unui oarecare (8)

-Nu sta în dreptul ferestrei când fulgeră, mă admonesta bunica adeseori.

Dar mie îmi plăcea să privesc cum plouă. Uneori citeam în dreptul ferestrei chiar și atunci când ploua.

-O să te trăznească! șuieră bunica într-un amestec de ceartă și ocrotire.

-Nu prea cred bunico, i-am răspuns eu.

-Pe unii chiar i-au trăsnit, argumentă ea. Doar o clipă au stat în dreptul ferestrei și…bang! Duși au fost.

Cuvântul ”bang” îmi străpunse pentru o fărâmă de clipă acea stare de neliniște. De parcă s-ar fi transformat într-o lacomă săgeată.

-Azi nu se va întâmpla așa ceva, am înștiințat-o eu pe bunica după câteva clipe de gândire.

-Și de ce, mă rog?

-Pentru că citesc Biblia, i-am răspuns eu. Dumnezeu nu-l trăsnește pe cel ce face cunoștință cu Lucrarea Lui.

Și ochii bunicii s-au umplut de o caldă lumină, iar eu m-am reîntors la paginil Sfintei Scripturi, simțindu-mi sufletul mai plin ca niciodată.

A trecut ceva vreme de atunci. Bunica s-a reîntors în huma din care a fost clădită, iar au am mai citit odată, însă nu am mai făcut-o stând în dreptul ferestrei și nici sufletul nu mi l-am simțit vreodată la fel de plin ca atunci.

Probabil că, în anumite momente de răscruce ale vieții mele, am să recitesc Biblia, dar știu că niciodată nu va mai fi la fel ca atunci, la fel cum știu că nu voi mai sta să citesc în dreptul ferestrei atunci când fulgeră.

Nu am absolut nicio explicație, dar știu că așa va fi.

jurnalul unui oarecare (7)

Discutasem o grămadă de chestii interesante împreună. Eu și ea, întâlnindu-ne la început, absoult întâmplător pe la colțuri de străzi, apoi prin cafenele. Discutam cu dezinvoltură despre orice. Apoi, când am epuizat toate suiectele am început să vorbim despre sex.

La început au răsărit chestiile generale. Despre cum se iubesc sau despre cum și-o trag tinerii din ziele noastre, despre cum ciopârțesc junii voluptatea unei one night standing doar de dragul de a se lăuda la amici, despre femei care fac din arta amorului fără promisiuni o imundă curvăsăreală cre uneori este televizată în ovațiile onaniștilor furibunzi. Da, discutam depre orice. deși de la o vreme ajunsesem doar să o ascult eliberând tiradele ei pline de o molipsitoare virilitate. Uneori nu prea eram atent la ceea ce spunea. mulțumit de privilegiul de a-i admira unduirea buzelor. Discutam dezinhibat, deși ea ocolea cuvintele vulgare, poetizând chiar și cel mai animalic gest, învelindu-l astfel într-o aureolă a nesfârșitelor justificare. Îmi doream cu o demențială ardoare să o aud rostind măcar un cuvânt vulgar. Măcar unul singur. Doar atât.

Nu știam de ce îmi doream acest lucru, dar la un momentdat  pentru mine ajunsese să fie un lait-motiv al întâlnirilor noastre, poate ca un imbold sau ca o explicație oferită nesăbuitelor mele gânduri în lungile nopți de nesomn, când mai mereu ajungeam să mă gândesc la ea.

Apoi, aproape ca o glumă, deși nu părea a fi deloc așa, am ajuns să construim scenariile unei ipotetice partide de amor între noi doi. Discutam privindu-ne în ochi. Cel puțin așa a fost la început, pentru că după aceea, pe măsură ce scenariile deveneau din ce în ce mai îndrăznețe, evitam să privim unul în ochii celuilat. Chiar și tonalitatea glasurilor coborâse cu cel puțin o treaptă, eliberând adeseori o nuanță molatică, aproape ca o mângâiere catifelată a chinuitoarei așteptări. Unduirea buzelor ei răsfira în mine un amestec de chin și dorință, iar ea îmi tot vorbea despre principii, despre poziții sexuale epitetizate mai al dracului decât în Kamasutra, exprimându-și sălbăticia dorințelor sale cu jutorul unor adjectivizări și personificări amețitoare, întotdeauna preocupată să evite vulgaritatea exprimării, de parcă am fi fost în romanele alea siropoase din epoca Regelui-Soare, deși eram ferm convins de faptul că amândoi nu vroiam decât să ne-o tragem și atât.

Poate că dacă i-aș fi propus acest lucru nu m-ar fi refuzat. Dar nu am făcut-o, pentru că mă temeam că după aceea discuțiile noastre nu vor mai avea vreun rost, iar discuțiile vor deveni de prisos, iar ea își va căuta un nou discipol.

Anii au trecut, iar ea este acum o doamnă respectabilă, căsătorită și mămă a trei copii, predând limba și literatura într-un oarecare liceu. Din când în când ne întâlnim pe stradă și ne salutăm ca două vechi cunoștine. Uneori chiar îmi zâmbește într-un mod anume, amintindu-mi de unduirea de atunci a buzelor sale.

Jurnalul unui oarecare (6)

Totul este de vânzare. Așa ne place nouă să credem. De fapt vindem și cumpărăm iluzii. Cioburi de amăgiri din existențele altora găsesc adeseori adăpost printre fărâmele noastre de trăire. De vină este disperarea noastră de a ne înfige ancora felului de a fi în mâlul unui oarecare sens pe care credem, cu o demențială ardoare, că-l putem afla doar între rândurile unor alte povești. Așa ajung unii modele, dive, staruri, megastaruri, vedete și zeci de alte drîcovenii ale unor efemere categorisiri.

Fiecare vinde și cumpără, învelind absolut orice întâmplare sub năframa unui prespus magician care de fapt este doar un cartofor incurabil.

Vindem și cumpărăm. căutând mereu lumina reflectoarelor mai abitir decât o preupusă mântuire lăuntrică. De fapt, ce treabă avem noi cu această mântuire lăuntrică? Chiar și ea nu este decât o iluzie.

Suntem doar un morman de iluzii și paradouri, mai mereu ferchezuind conceptul de eternitate în funcție de cpricii și oportunitați, pentru camai apoi să vărsăm întreaga pseudoaiomă peste ferestrele credinței. Pentru mine însăși cuvântul ”axiomă” repezintă, în anumite ipostaze, un soi de utopie.

Nu am să îndrăznesc niciodată întregul venin al dezamăgirii într-un ”ecce homo” strigat într-un ritual al împlinirii lăuntrice, pentru că sunt doar un oarecare din turmă, care vinde și cumpără iluzii.

Jurnalul unui oarecare (5)

Când nimic nu te mai mulțumește, indiferent de grandoarea evenimentelor, ce trebuie să faci? Să privești înainte cu mânie? Să privești înapoi cu nostalgia șchiopului obișnuit cu cârja? Să alergi spre nicăieri? Să țipi spre niciunde? Să fii ateul plin de răzmeriță sau credinciosul resemnat?

Tot căutând răspunsuri panaceice riști să te transformi într-un soi de Sisif sau poate chiar într-un nihilist îmbătat de idealul strivirii sub bocancul nepăsării a oricărei alte existențe care nu-ți este pe plac. Pentru tine totul pare la fel. Aceleași straie ale cerului, aceeași disperare a necuvintelor vărsate în hipnoza religiei, aceleași iluzii vândute la răscruciile de drumuri ale destinului.

Nu, nu este blazare. Sunt absolut sigur de acest lucru. Dar atunci ce este? Poate că este resemnarea de după rătăcirilile de pe coridoarele boemelor răzmerițe de altădată, poate că este doar așteptare și nimic altceva. Însă mie nu mi-a plăcut niciodată așteptarea, pentru că dintotdeauna am simțit că are în ea o nuanță de dizidență conspirativă amestecată cu o lene tendențioasă, asemnănătoare tehnicii de adormire a adversarului practicată în sporturile de contact.

Atunci ce este? O perioadă de osteneală lăuntrică? Faptul că că următorul capitol nu te mai uimește cu absolut nimic? Dar această „ uimire”, sinonimă cu imprevizibilul, ar putea juca rolul pumnalului lui Brutus.

” Paște iarba pe care o cunoști!”. Așa sună o vorbă de pe la noi. Tata mi-a spus-o de câteva ori, probabil atunci când a simțit că existența mea începea să deraieze. Mama nu mi-a spus-o niciodată, dar poate că a încercat să mi-o spună prin intermediul privirii. Dar dacă ”iarba verde de acasă” nu-mi mai îndestulează sufletul, ce trebuie să fac?

Și uite așa mă învârt ca un bezmetic în sensul giratoriu al deciziilor amânate sau năruite, împovărându-mi felul de a fi cu tot felul de întrebări fără răspuns.

Cândva credeam în carpe diem. Oare de ce numai pot crede acum?

Jurnalul unui oarecare (4)

15 Iunie 2007 poate că a fost o zi oarecare pentru unii. Doamne, cât timp a trecut de atunci! De ce trebuie să-mi amintesc ce s-a întâmplat atunci ? Habar nu am. Probabil că există un motiv, pe care eu nu reușesc să-l deslușesc.

Deși plecase de lângă mine de câteva minute, încă mai simțeam parfumul prezenței sale. Cu mâinile încleștate de marginea balustradei priveam valurile agitate ale Mediteranei, mușcând din țărm eact cum odiniară Eva mușcase din măr. Vântul adia ușor, oamenii se plimbau prin parc, pe bănci oamenii își îngurgitau liniștiți firimiturile propriilor povești, iar eu continuam să privesc dansul furios al valurilor. Deja aruncasem biletul de întoarcere spre casă. Îl încredințasem lui Neputn chiar în prezența ei, crezând că iresponsabilitatea gestului meu o va face să rămână. Dar ea doar a zâmbit într-un fel anume și a plecat, fără a privi în urmă.

Valurile continuau să danseze, mâinile mele mângâiau răcoarea balustradei care despărțea pământul de mare. Simțeam zvâcnetul pașilor, liturghia sufletului îmi aducea în glas tânguitor poleiala timpurilor de altădată sub forma unor frânturi de imagini, chipuri, întâmplări, vise idealuri. O căldură aprope insuportabilă se revărsa în mine, marea țipa în timpane sub prăpăstioasele mângâieri ale unui nesăbuit imbold. Mi se părea că marea rostește numele meu și că Neptun deja îmi amenajase camera de odihnă. Totuși acele frânturi de imagini strecurau stropi de liniște, amestecați cu rânjetul spaimei, slăbea încetul cu încetul strânsoarea mâinilor care la un momentdat aproape că se impregnase în fierul balustradei. Încă mai simțeam parfumul ei, dar parcă era o cu totul altă nuanță.

Dintrodată mâinile mele au eliberat balustrada, sau poate că balustrada a eliberat mâinile mele. Numai știu cu exactitate. Atunci, în freamătul acelor clipe, am simțit chemarea orașului, care părea că mă așteaptă să-l descopăr. Am plecat fără să-mi iau rămas bun de la Neptun, încă purtând cu mine parfumul prezenței ei și o nouă lumină în privire.

JURNALUL UNUI OARECARE (3)

Odată cu fiece zi scursă în clepsidra eternitații îmi dau seama că știu atât de puține lucruri, că niciodată nu am să-mi potolesc setea sufletului și că întotdeauna va exista un anumit gol în mine care tropăie în ritmul imboldurilor diabolice de a merge mai departe, fără să știu dacă acest mers mai departe este o cursă lungă sau una scurtă. Nici măcar nu are importanță. Trebuie doar să merg mai departe, fără a mă considera vreun erou doar pentru faptul că-mi pot purta singur crucea pe umerii existenței. Marea majoritate a oamenilor fac acest lucru.

Tocmai de aceea nu am să-i pot înțelege vreodată pe ”omniscienții” care scuipă cu nesaț peste existențele celorlalți în numele unui adevăr pe care îl cunosc doar ei. Uneori chiar cred că suntem niște senili incapabili de a conștientiza că trăim o singură dată. Ne împiedicăm în virgule doar pentru a ne etala cu o mândrie ostentativă juliturile sufletului, cerșind cu nerușinare aderarea celorlalți la sistemul nostru de valori. Erijarea ”omniscienților” în regii  dreptații supreme mi-se pare hilară (asta ca să nu folosesc cuvântul ”utopie”). Încă mai cred că noi oamenii trăim o libertate printre gratii, fiind incapabili de a sfărâma anumite hotare, trăind într-o lume în care ne mândrim că suntem purtătorii ochelarilor de cal, deplasându-ne tumultul gândurilor pe un drum care reneagă dreptul la existență al potecilor laterale. Ne-am obișnuit să aplaudăm la comandă, să-i dăm întotdeauna dreptate celui puternic, să lustruim dosurile celor care ne pot oferi o felie de pâine, să facem mii de plecăciuni atunci când încercăm să jalonăm printre regurile celorlalți. Cum dracu de am ajuns să fim obsedați de încercările de a însela la cântarul vieții? Oare nu ne doare degetul tot arătând spre celălalt doar pentru a ascunde propriile greșeli? Cât loc mai este sub preșul sub care ascundem gunoiul?

Nu vreau să vorbesc despre naționalism și despre iubirea de patrie, pentru că aceste lucruri numai există de ceva vreme. Nu vreau să vorbesc despre mitul bunului samaritean, pentru că fericirea omului din lumea de beton și fier forjat se măsoară în funcție de foșnetul bacnotelor. De fapt poate că ar fi bine să nu vorbesc despre nimic, dar strigătul și furia (nu neapărat în sens faulknerian) mă îndeamnă să mai risipesc firimituri din gândurile mele. Știți proiectele grandioase despre șoselele partiei noastre? Alea care nu se vor materializa niciodată. Cam așa stă treaba și cu forfota din noi, cu idealurile unor oameni, cu încercarea de a ridica temple noi peste molozul celor vechi. De ce? Pentru că suntem niște bieți peștișori care așteaptă liniștiți sosirea rechinului.

Cum dracu mă, deși știm că politicienii sunt putrezi și corupți, tot îi votăm, mânjindu-ne felul de a fi cu pomeni și promisiuni în care nimeni nu crede? De ce ne place să întoarcem și celălat obraz? De ce zâmbim doar când ne lăsăm îngenuncheați?

Unde este cultul eroilor de altădată? Unde este elita societații? Unde am ascuns busola naținuii? De ce vindem lumină și cerșim beznă? Dormim de douăzecișicinci de ani, după ce am stat puțin treji într-un decembrie sângeriu. Cu siguranță că o să dormim și în continuare, hrănindu-ne cu vitriolul unor vise pe care le creem dulci și îndreptațite.

Somn ușor, națiune!